Rachete antiradar
Figura 1: AN/AGM-88 HARM montată pe un avion F-4G
Rachete antiradar
Rachetele antiradar (abreviere: ARM, din engleză: Anti-Radiation Missiles) reprezintă o formă de atac electronic (EA sau ECM) cu efect distructiv, îndreptată împotriva țintelor care emit energie electromagnetică, cum ar fi radarele sau sistemele de bruiaj. Potrivit definiției mai vechi a luptei electronice (ECM), rachetele antiradar nu erau considerate parte a luptei electronice. Definiția mai recentă a atacului electronic (EA) include aceste arme sub denumirea antiradiation weapons (ARW). [1]
Prin utilizarea acestui tip de armă, adversarului îi este refuzată folosirea spectrului electromagnetic, de care are nevoie pentru a crea imaginea situației aeriene sau pentru a bruia sistemele radar ori de comunicații ale adversarului. O viteză de zbor cât mai mare reduce posibilitățile de apărare ale sistemului atacat, dar diminuează și capacitatea de manevră a rachetei.
Clasificare
În sistemele militare de clasificare, rachetele antiradar, asemenea celorlalte tipuri de rachete, sunt împărțite în:
- rachete antiradar aer–sol, care reprezintă cea mai frecventă formă de utilizare.
- rachete antiradar sol–aer, pentru combaterea bruiajului radar produs de aeronave au fost dezvoltate rachete antiaeriene care se îndreaptă către sursa de bruiaj.
- rachete antiradar sol–sol, aceste rachete, lansate de la instalații terestre, utilizează un cap de autodirijare radar și, din acest motiv, sunt dificil de combătut prin contramăsuri electronice sau reflectoare dipol.
- rachete antiradar aer–aer reprezintă forma cea mai modernă și sunt utilizate împotriva sistemelor radar aeropurtate sau a surselor de bruiaj. Au o rază de acțiune mai mare și o suprafață efectivă de reflexie (RCS) foarte redusă, nu emit semnale proprii și, prin urmare, sistemele de avertizare radar ale aeronavei sunt ineficiente împotriva lor.
Sisteme simple
Prima generație de rachete antiradar avea o construcție simplă. Sistemul de ghidare al rachetei putea determina sursa emisiei adversarului și folosea poziția acesteia ca punct-țintă. Racheta era detonată în apropierea emițătorului advers pentru a-l distruge. Diametrul zonei de efect a armei era suficient de mare pentru a compensa abaterile inevitabile de precizie.
O apărare simplă împotriva acestui tip de rachetă antiradar consta în oprirea emițătorului. În lipsa informațiilor de ghidare, racheta își continua zborul în mod instabil sau numai pe o traiectorie balistică, ceea ce reducea considerabil precizia și eficiența, iar racheta putea chiar să iasă din domeniul său de control.
Sisteme cu sisteme de navigație
Ulterior au fost dezvoltate sisteme de comandă mai inteligente, echipate cu un sistem de navigație inerțială. Atunci când detectează un radar, acestea îi memorează poziția. Dacă radarul este apoi oprit, racheta poate continua să zboare spre acesta cu ajutorul sistemului de navigație. Sistemele mai noi se pot orienta și cu ajutorul semnalului GPS.
Totuși, dacă radarul-țintă detectează din timp apropierea unei astfel de rachete și rămâne oprit pentru o perioadă mai lungă, probabilitatea ca racheta să se abată de la țintă crește considerabil. Războiul dintre Rusia și Ucraina arată că și sistemul GPS poate fi bruiat eficient.
Sisteme cu atac întârziat
Din acest motiv, unele rachete antiradar au posibilitatea de a întrerupe apropierea într-o asemenea situație până când radarul este reactivat. În acest caz, racheta britanică ALARM începe o urcare accentuată și deschide o parașută la mare altitudine. Atunci când operatorul radar consideră că pericolul a trecut și pornește din nou emițătorul, parașuta este detașată, iar racheta își reia traiectoria către radar. Racheta americană AGM-136 Tacit Rainbow produsă de Northrop, retrasă între timp din serviciu, ar fi continuat pur și simplu să zboare în cerc.
Galerie de rachete antiradar
Surse:
- David Adamy: ’’EW 102. A Second Course in Electronic Warfare’’ Artech House Publishers, 2004, ISBN 1-58053-686-7
- David Adamy: ’’EW 104. Electronic Warfare Against a New Generation of Threats’’ EW100, 2015, ISBN 978-1-60807-869-1
Autor: Christian Wolff, traducere în limba română: Bogdan Marinescu