www.radartutorial.eu www.radartutorial.eu Principiile Radiolocaţiei

Măsurarea distanței până la sateliți

Figura 1: Voyager

Măsurarea distanței până la sateliți

Determinarea poziției sau a distanței până la un satelit poate fi realizată numai prin utilizarea uneia dintre diferitele metode radar. La distanțe foarte mari, cum sunt cele până la sondele Voyager 1 și Voyager 2, un radar primar nu mai este fezabil din punct de vedere energetic din cauza distanței uriașe (2·1010 km). Conform ecuației fundamentale a radarului, ar fi necesare antene de dimensiuni și puteri de emisie nerealist de mari. De aceea, la asemenea distanțe poate fi utilizată numai metoda radarului secundar.[1][2]

În acest scop, sonda Voyager este echipată cu un transponder special. O stație terestră transmite semnalul de interogare („uplink”) în banda S la frecvența de 2,11 GHz. Puterea emițătorului este de aproximativ 20 kW (aproximativ de zece ori mai mare decât cea utilizată în mod obișnuit în controlul traficului aerian). Antena de emisie are un câștig al antenei de aproape 63 dBi în banda S. Totuși, o modulație simplă în impulsuri ar necesita o lățime de bandă mult prea mare pentru echipamentele de emisie și recepție, astfel încât fronturile impulsurilor, esențiale pentru măsurarea timpului de propagare, să nu fie deformate. De aceea este transmis un model special de impulsuri, pe care transponderul îl convertește doar pe o altă frecvență și îl retransmite. Transponderul prelucrează acest semnal în mod complet coerent. Aceasta înseamnă că frecvența de uplink recepționată este utilizată fără modificări și cu păstrarea fazei, fiind convertită doar la o altă frecvență. Raportul de conversie este exact 240/221, astfel încât downlink-ul este transmis la aproximativ 2,3 GHz. În același timp, semnalul este convertit și într-o altă bandă de frecvență: aici raportul de conversie este 11/3, astfel încât downlink-ul este transmis și în banda X la aproximativ 8,42 GHz.[3] Antena transponderului are un diametru de 3,7 m și un câștig al antenei de 36 dBi (banda S), respectiv 48 dBi (banda X). Puterea emițătorului este de numai 12 W.

La stația terestră, răspunsul primit de la transponder este corelat cu o copie a semnalului transmis, stocată pe baza de timp a unui ceas atomic. În acest mod poate fi determinat cu mare precizie timpul de propagare (inclusiv timpul de răspuns cunoscut al transponderului). Astfel, distanța poate fi măsurată cu o precizie foarte ridicată. Totuși, distanța măsurată este valabilă doar pentru momentul în care transponderul a răspuns, deoarece timpul de propagare al semnalului depășește deja o zi, iar între timp Voyager continuă să se deplaseze cu viteza de 62 140 km/h.[4]

Inițial, răspunsul era prevăzut să fie transmis în două benzi de frecvență diferite, pentru a putea compensa influențele ionosferei asupra vitezei de propagare a undelor electromagnetice. Ulterior, această metodă a permis și măsurarea cu o precizie foarte ridicată a întârzierii relativiste a timpului (întârzierea Shapiro) pentru semnalele radar.[3]

Deep Space Navigation Network

Pentru a putea urmări chiar și un singur satelit, pe Pământ este necesar un întreg sistem de antene, denumit Deep Space (Navigation) Network (DSN). Antenele sunt amplasate astfel încât cel puțin una dintre ele să poată fi orientată permanent exact în direcția din care este așteptat răspunsul transponderului. Deoarece timpul de propagare al semnalului este foarte mare (în prezent aproximativ 1,5 zile), dacă ar exista o singură antenă mare, probabilitatea ar fi prea ridicată ca, din cauza rotației Pământului, în momentul sosirii răspunsului aceasta să se afle pe partea Pământului opusă satelitului.

Atunci când sunt utilizate mai multe stații de interogare sau mai multe transpondere, întregul echipament trebuie standardizat. Antenele sistemelor de interogare au un diametru de 70 m și sunt amplasate la Goldstone (California), la Madrid (Spania) și la Canberra (Australia). Și transponderele sunt standardizate și sunt denumite, de exemplu, Small Deep Space Transponder (SDST) sau pur și simplu Deep Space Transponder (DST). Desigur, aceste transpondere au utilizare universală. Ele nu funcționează doar ca parte a unui sistem radar secundar, ci sunt utilizate și pentru comunicația cu satelitul. Tocmai această funcție de repetor face ca transponderul să poată fi utilizat și pentru măsurarea timpului de propagare al semnalului.

Ca frecvență purtătoare se utilizează o bandă de frecvențe foarte înaltă (de la banda X până la banda Ka), astfel încât antena să poată avea o directivitate cât mai mare chiar și la dimensiuni geometrice relativ reduse. Transponderele mai vechi, precum și cele utilizate în apropierea Pământului, funcționează și în banda S, deoarece la aceste frecvențe atenuarea în atmosfera terestră este mai redusă (aproximativ 1 dB).

Pe pagina NASA Deep Space Network now sunt prezentate activitățile curente ale fiecărei stații terestre. Acolo este indicat, de exemplu, că puterea recepționată a semnalelor de răspuns ale sondelor Voyager este de ordinul −160 dBm.

Surse:

  1. Udo Renner; Nikolaos Balteas; Joachim Nauck, ’’Satellitentechnik: Eine Einführung’’ Springer, Berlin, Heidelberg, 1988., ISBN 978-3-642-83149-2, S. 77 (online preview)
  2. A. Winton, J.-L. Gerner, P. Michel, & R. Morgan-Owen: ’’The Transponder - A Key Element in ESA Spacecraft TTC Systems’’ ESA Bulletin Nr. 86. Published May 1996. (online)
  3. Timothy P. Krisher, John D. Anderson, Anthony H. Taylor, ”Voyager 2 Test of the Radar Time-delay Effect,“ Astrophysical Journal, Part 1 (ISSN 0004-637X), vol. 373, June 1, 1991, p. 665-670. (online preview)
  4. ”Where are the Voyagers?” see: NASA-Project

Autor: Christian Wolff, traducere în limba română: Bogdan Marinescu