www.radartutorial.eu www.radartutorial.eu Principiile radiolocației

Integrarea impulsurilor

Integrarea impulsurilor este o metodă utilizată pentru a îmbunătăți probabilitatea de detecție a unei ținte prin prelucrarea în comun a ecourilor provenite de la mai multe impulsuri emise în perioade de repetiție succesive. Un singur ecou slab al unei ținte se poate pierde în zgomot, în timp ce prin combinarea mai multor ecouri ținta poate fi diferențiată mai ușor de zgomot. În acest scop, semnalele de ecou din diferite perioade de repetiție sunt combinate într-un procesor de semnale radar. În funcție de poziția integratorului de impulsuri în lanțul de prelucrare a semnalului, se disting:

Filtru acordat (amplificator FI)
Integrarea coerentă a impulsurilor
Detector de amplitudine
Circuit de prag
Țintă
 
Fără țintă

Figura 1: Poziția unui integrator coerent de impulsuri

Filtru acordat (amplificator FI)
Integrarea coerentă a impulsurilor
Detector de amplitudine
Circuit de prag
Țintă
 
Fără țintă

Figura 1: Poziția unui integrator coerent de impulsuri

Filtru
acordat
(amplificator FI)
Integrare
coerentă
Detector de
amplitudine
Circuit
de prag
Țintă
 
Fără țintă
Procesor de semnale radar

Figura 1: Poziția unui integrator coerent de impulsuri

Integrarea coerentă a impulsurilor

În cazul integrării coerente a impulsurilor, integratorul (sau procesorul de semnale) este amplasat înaintea detectorului de amplitudine, astfel încât faza semnalelor să poată fi luată în considerare în timpul prelucrării. Pentru ca semnalele de ecou să se amplifice reciproc la însumare, relațiile lor de fază trebuie păstrate, iar eventualele variații de fază trebuie compensate atunci când este necesar. În cazul țintelor aflate în mișcare, asemenea variații de fază pot apărea, de exemplu, din cauza frecvenței Doppler. Procesorul de semnale repartizează ecourile din fiecare perioadă de repetiție a impulsurilor în celule de distanță individuale, în funcție de distanța lor, dimensiunea acestor celule depinzând de rezoluția în distanță a radarului. Ulterior, semnalele de ecou din N perioade de repetiție sunt însumate cu alinierea corectă a fazelor. După însumare, se efectuează detecția amplitudinii și compararea cu pragul.

De exemplu, pentru o distanță maximă de 75 km și o rezoluție în distanță de 150 m, rezultă 75 000/150 = 500 celule de distanță. Într-un integrator digital simplu de impulsuri, pentru fiecare dintre aceste celule sunt memorate ecourile din N perioade de repetiție a impulsurilor. Valorile cele mai vechi sunt apoi înlocuite cu date mai recente. Astfel, ultimele N impulsuri pot fi prelucrate întotdeauna împreună.

În procesoarele de semnale analogice, integrarea se realizează cu ajutorul unor filtre speciale (de exemplu, cu tuburi de memorare a potențialului). În procesoarele digitale de semnale radar, prelucrarea se poate realiza, de exemplu, cu ajutorul unei transformate Fourier rapide (FFT), care permite analizarea simultană a diferitelor frecvențe Doppler.

Pentru o descriere simplificată a principiului de funcționare, presupunem că zgomotul din perioadele de repetiție succesive ale impulsurilor nu este corelat și că valorile individuale ale zgomotului au media zero și urmează o distribuție gaussiană. Chiar și după însumarea semnalelor din mai multe perioade de repetiție, zgomotul își păstrează distribuția gaussiană. În timp ce semnalele de ecou însumate cu alinierea corectă a fazelor se amplifică reciproc, zgomotul aleatoriu crește mult mai lent.

Să presupunem că nivelul semnalului rămâne constant de la o perioadă de repetiție a impulsurilor la următoarea (corespunzător cazului Swerling 0 și aproximativ cazurilor Swerling 1 și 3). La însumarea cu alinierea corectă a fazelor, amplitudinea semnalului util crește proporțional cu numărul N de impulsuri integrate. În condiții ideale, raportul semnal-zgomot se îmbunătățește de N ori. Conform ecuației fundamentale a radiolocației, această îmbunătățire influențează și distanța maximă de detecție a țintei.

În cazurile Swerling 2 și 4, amplitudinea ecoului variază independent de la un impuls la altul. Prin urmare, o simplă însumare coerentă nu poate obține același câștig de integrare ca în cazul unui semnal de ecou care rămâne stabil pe întreaga durată a integrării. În asemenea situații, integrarea necoerentă a impulsurilor poate fi mai avantajoasă.

Integrarea necoerentă a impulsurilor

Filtru acordat
Detector de amplitudine
Integrare necoerentă
Circuit de prag
Țintă
 
Fără țintă

Figura 2: Poziția unui integrator necoerent de impulsuri

Filtru acordat
Detector de amplitudine
Integrare necoerentă
Circuit de prag
Țintă
 
Fără țintă

Figura 2: Poziția unui integrator necoerent de impulsuri

Filtru
acordat
Detector de
amplitudine
Integrare
necoerentă
Circuit
de prag
Țintă
 
Fără țintă
Procesor de semnale radar

Figura 2: Poziția unui integrator necoerent de impulsuri

Integratorul necoerent de impulsuri este amplasat după detectorul de amplitudine. Termenul necoerent înseamnă că, în această etapă a prelucrării, informația despre faza semnalului de ecou a fost deja pierdută. Prin urmare, semnalele nu mai pot fi însumate cu alinierea corectă a fazelor. În schimb, amplitudinile sau puterile semnalelor de ecou din mai multe perioade de repetiție sunt combinate înainte de compararea cu pragul. Câștigul de integrare obținut este, în general, mai mic decât în cazul unei integrări coerente ideale.

La radarele mai vechi, un efect asemănător era obținut prin persistența luminoasă a ecranului, combinată cu persistența vederii umane. Astfel, mai multe ecouri slabe succesive apăreau ca un marcaj de țintă mai ușor de observat.

O altă posibilitate este așa-numitul detector m din n. Mai întâi se verifică dacă amplitudinea fiecărui impuls depășește un prag prestabilit. Apoi se stabilește dacă, în n perioade de repetiție a impulsurilor, ținta a fost detectată de cel puțin m ori. De exemplu, la un detector 3 din 5, cel puțin trei dintre cele cinci impulsuri trebuie să depășească pragul pentru a fi emis un semnal de detecție a țintei. Deoarece această metodă combină decizii individuale deja luate, ea mai este numită și integrare binară. Metoda este cunoscută și sub denumirea de detector cu prag dublu (dual threshold detector), deoarece se utilizează un prag pentru impulsurile individuale și un al doilea pentru numărul deciziilor pozitive.

În prelucrarea digitală a semnalelor radar, integrarea necoerentă poate fi realizată și printr-un circuit de însumare care adună amplitudinile sau puterile mai multor semnale de ecou. Radarele analogice mai vechi utilizau frecvent în acest punct un simplu filtru trece-jos.