Istoria dezvoltării ghidurilor de undă
1893 Sir Joseph John Thomson (* 18 decembrie 1856, † 30 august 1940), fizician britanic și laureat al Premiului Nobel, a dedus pentru prima dată modurile electromagnetice într-un cavitate metalică cilindrică.
1894 Sir Oliver Joseph Lodge (* 12 iunie 1851, † 22 august 1940) a demonstrat transmisia undelor radio cu o lungime de undă de 3 inci printr-un tub scurt de cupru.
1897 Prima elaborare matematică a proceselor îi aparține fizicianului englez Lord Rayleigh (* 12 noiembrie 1842, † 30 iunie 1919), care a propus ca, în cazul cablurilor coaxiale deja cunoscute la acea vreme, să se îndepărteze conductorul interior, astfel încât unda electromagnetică, ghidată doar prin peretele exterior, să se poată propaga în interiorul acestuia.
Conceptul a fost aproape ignorat timp de aproape 40 de ani, deoarece atenția se concentra asupra frecvențelor joase.
1931 Inginerul american de înaltă frecvență George Clark Southworth (* 24 august 1890, † 6 iulie 1972) de la Bell Laboratories a început să studieze ghidurile de undă pentru îmbunătățirea tehnologiei de comunicații. El a observat propagarea undelor în țevi de cupru umplute cu apă și a experimentat cu ghiduri de undă rotunde. El a presupus că trebuie să existe o formă specială de unde electromagnetice pentru acest fenomen și a numit-o undă electromagnetică transversală.
1936 Independent de lucrările lui Southworth, inginerul electrician american Wilmer Lanier Barrow de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) a dezvoltat un ghid de undă dreptunghiular modern. (Doi ani mai târziu, el a inventat antena corn.)
1936 Matematiciana și inginerul electrician american Sallie Pero Mead a descoperit, în colaborare cu Sergei Alexander Schelkunoff și John Renshaw Carson, unda electromagnetică transversală propusă de Southworth, iar aceștia au publicat această descoperire în 1936 în Bell System Technical Journal.
1938 Inventarea surselor de microunde de mare putere, precum klystronul și magnetronul, a permis prima utilizare pe scară largă a ghidurilor de undă. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acestea au devenit componente standard în instalațiile radar militare.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu existau încă standarde pentru dimensiunile ghidurilor de undă.
Inginerii și cercetătorii construiau ghiduri de undă cu dimensiunile necesare pentru echipamentele sau experimentele lor.
Pentru a accelera producția de componente radar și a conecta ansambluri de la diferiți producători,
a apărut necesitatea standardizării dimensiunilor ghidurilor de undă.
1946 Electronic Industries Alliance (EIA) din SUA a introdus denumirile WR („WR” înseamnă Waveguide Rectangular).
1946 În paralel, Comisia Electrotehnică Internațională (IEC) a elaborat standardul IEC 60153. În Europa, acestea sunt deseori desemnate cu numere R (de exemplu, R100 corespunde WR-90).
Sursă:
- Karle S. Packard: “The Origin of Waveguides: A Case of Multiple Rediscovery”, IEEE Transactions on Microwave Theory and Techniques (Volume: 32, Issue: 9, September 1984)