Ascuțirea Doppler a fasciculului
Figura 1: Sectoarele de eficiență ale ascuțirii Doppler a fasciculului
Figura 1: Sectoarele de eficiență ale ascuțirii Doppler a fasciculului
Figura 1: Sectoarele de eficiență ale ascuțirii Doppler a fasciculului
Ascuțirea Doppler a fasciculului
Ascuțirea Doppler a fasciculului este o metodă de transformare a ecourilor radar măsurate într-o imagine. Este un procedeu pentru îmbunătățirea caracteristicii de directivitate a antenelor radarelor aeropurtate. La ascuțirea Doppler a fasciculului se utilizează efectul Doppler pentru atribuirea informațiilor din amestecul de semnale, în cadrul unei perioade de deviere, diferitelor unghiuri de azimut.
Denumirea este ambiguă din motive istorice. Încă din anul 1951, inventatorul său Carl Wiley a denumit procedeul SAR drept ascuțire Doppler a fasciculului. Ulterior, această denumire a fost folosită pentru un alt procedeu, în care o antenă de bord orientabilă generează o imagine radar pe un indicator PPI sectorial în direcția de zbor. Procedeul lui Wiley a primit atunci o altă denumire.[1]
În radarul de bord instalat în partea frontală a unei aeronave trebuie utilizate antene cu dimensiuni geometrice limitate, adesea mai mici de jumătate de metru. Chiar și la frecvențe de lucru foarte ridicate se poate obține doar o directivitate relativ redusă (lățimi ale fasciculului la jumătate de putere de aproximativ 4°). Cu o asemenea antenă, în modul fascicul real este posibilă doar o rezoluție unghiulară foarte redusă.
Obiectele reflectante generează în radarul frontal o frecvență Doppler dependentă de viteza radială. Cu cât un punct din zona de acoperire a antenei radar este mai îndepărtat de linia directă a traiectoriei aeronavei, cu atât vectorul vitezei sale radiale, reprezentat cu roșu în grafic, este mai scurt, iar frecvența Doppler a semnalului ecou provenit de la acel punct este mai mică. Dacă viteza aeronavei, și deci valoarea de referință a frecvenței Doppler, este cunoscută, abaterea unghiulară în azimut a obiectului reflectant poate fi calculată din frecvența Doppler măsurată a semnalului ecou.[2]
Dacă acest calcul este efectuat pentru fiecare pixel al imaginii radar, rezultă o imagine considerabil mai clară decât fără aplicarea acestui procedeu. Într-o zonă extinsă, imaginea seamănă cu cea care ar putea fi obținută cu o antenă radar cu o directivitate mult mai mare. Totuși, procedeul funcționează numai acolo unde apare o diferență măsurabilă a frecvenței Doppler. Direct în direcția de zbor și până la aproximativ 15° la stânga și la dreapta acesteia, procedeul este ineficient și nu îmbunătățește imaginea. În zona de utilizare eficientă a ascuțirii Doppler a fasciculului, rezoluția în azimut a unei antene cu o lățime a fasciculului de aproximativ 4° poate fi îmbunătățită până la valori de aproximativ 0,5°.
Procedeul a fost utilizat în anul 1970 în radarul frontal AN/APG-66 al firmei Westinghouse, cu care au fost echipate primele versiuni livrate ale avionului de vânătoare F–16 produs de General Dynamics.
Surse și referințe:
- Merill I. Skolnik: Radar Handbook. 3. Aufl. Mcgraw-Hill Professional, New York NY 2008, ISBN 978-0-07-148547-0. Paginile 17.2f
- P. Tait: ''Introduction to Radar Target Recognition'' IET, 2005, ISBN 9780863415012 (previzualizare limitată)