Acordarea diplexorului
Figura 1: Diagrama de frecvență a unui diplexor dat, cu o linie de ocolire având lungimea de 19 ori lungimea de undă în banda E
Acordarea diplexorului este explicată aici folosind ca exemplu radarul AN/TPN-24 . Un diplexor funcționează cu eficiență maximă atunci când linia de ocolire reglabilă îndeplinește simultan următoarele condiții:
- defazajul pentru frecvența A trebuie să fie de 0°;
- defazajul pentru frecvența B trebuie să fie de 180°.
Valorile din diagramă sunt determinate matematic de condiția ca aceeași lungime a ghidului de undă pentru o frecvență să reprezinte un multiplu întreg par, iar pentru cea de-a doua frecvență un multiplu întreg impar al unei jumătăți de lungime de undă:
| fB = fA· (1 + | 1 | ) | unde | fA = frecvența primului emițător fB = frecvența celui de-al doilea emițător kv = factorul multiplului întreg al lungimii de undă în ghidul de undă |
(1) |
| 2·kv |
Ecartul de frecvență este astfel determinat constructiv. Dacă stația radar este totuși obligată să funcționeze cu un alt ecart de frecvență, trebuie anticipate pierderi mari în diplexor, atât pe calea de emisie, cât și pe cea de recepție.
Deoarece ecartul de frecvență calculat este valabil pentru acest diplexor atât deasupra frecvenței A, pentru frecvența B, cât și sub frecvența A, este din nou necesar un filtru suplimentar pentru frecvența (2fA - fB).
Concluzie
Aceasta înseamnă că diplexorul îndeplinește ecartul de frecvență impus de 72 MHz numai atunci când linia de ocolire are exact de 19 ori lungimea de undă a emițătorului A, iar frecvența de lucru a emițătorului A este exact 2 736 MHz. La toate celelalte frecvențe, acest diplexor funcționează mai mult sau mai puțin ineficient.
Deoarece puterea de emisie este măsurată abia după diplexor, o atenuare de două până la trei decibeli în diplexor poate fi compensată prin creșterea curentului magnetronului. Din acest motiv, această ineficiență trece de obicei neobservată. Aceeași atenuare apare însă și pe calea de recepție. Dacă la receptor ajunge numai jumătate din semnalul de ecou, echipajul se va întreba doar de ce emițătorul B nu atinge distanța de detecție așteptată din motive inexplicabile.
Problema poate fi remediată numai prin atribuirea unor frecvențe de lucru adaptate caracteristicii diplexorului. Aceasta înseamnă un ecart de frecvență mai mic de 72 MHz în partea inferioară a benzii și un ecart mai mare în partea superioară. Producătorul ține deja seama de acest fapt, indicând în documentație toleranțe admisibile de până la doi megahertzi. Excesul de rigoare germană anulează însă din nou acest avantaj, atunci când se impune și se reglează întotdeauna un ecart de frecvență de 72 MHz cât mai exact și, mai ales, presupus constant.
La o frecvență de lucru a emițătorului A de 2 800 MHz, ecartul de frecvență mai eficient ar fi de aproximativ 74 MHz (exact: 2 873,6 MHz). Dacă emițătorul A funcționează însă la 2 708 MHz, frecvența cea mai eficientă pentru emițătorul B este 2 779,2 MHz. Toate celelalte frecvențe pot fi determinate cu ușurință folosind formula (1), care poate fi aplicată în forma prescurtată fB= 1,026 fA.
Figura 1: Diagrama de frecvență a unui diplexor dat, cu o linie de ocolire având lungimea de 19 ori lungimea de undă în banda E