SK
Scurtă prezentare radarului, date tehnico-tactice
Ilustrație 1: Radarul SK de la bordul cuirasatului american „Texas“ (BB-35), © 2002 P. R. Yarnall, NavSource Naval History.
Ilustrație 1: Radarul SK de la bordul cuirasatului american „Texas“ (BB-35),
© 2002 P. R. Yarnall,
NavSource Naval History.
Producător:General Electric
| Date tehnico-tactice | |
|---|---|
| frecvența de lucru: | 200 MHz
(bande VHF) |
| perioadă de repetiţie a impulsurilor: | |
| frecvenţa de repetiţie a impulsurilor: | |
| durata impulsului de sondaj (τ): | 5 µs |
| timpul de recepţie: | |
| timpul mort: | |
| puterea în impuls: | 200 … 250 kW |
| puterea medie: | |
| distanţa maximă fără ambiguităţi: | 162 mi (≙ 300 km) |
| capacitatea de separare în distanță: | 550 m |
| precizia de măsurare: | ±90 m, ±3° |
| lățimea diagramei de directivitate: | 10° |
| numărul de impulsuri recepţionate: | |
| viteza de rotire a antenei: | 4,5 ture/minut |
| MTBCF: | |
| MTTR: | |
SK
Radarul naval SK a fost un radar american de recunoaștere aeropurtată utilizat pe navele mari spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Era în esență un radar SC-2 extins, cu o antenă mai mare, cu șase rânduri de 6 dipoli în fața unui reflector comun cu rețea plană, cu dimensiuni de 4,57 × 5,10 m. Radarul era capabil să detecteze poziția navei. Radarul era capabil să localizeze un bombardier mediu care zbura la o altitudine de 3 000 m la o distanță de 185 km. Nu a existat o măsurare directă a unghiului de altitudine, dar a fost posibilă estimarea unui unghi de altitudine prin compararea poziției minimelor și maximelor în diferența de fază formată între semnalele de la diferite linii de dipol. Radarul a folosit un indicatorul tip A cu scări de 24, 120 și 600 km; și un indicatorul de observare circulară cu scări de 32, 120 și 200 km.
Detectarea prietenului și a dușmanului a fost posibilă datorită antenei IFF amplasate în partea superioară a antenei principale. Unitatea a folosit standardul IFF Mark Ⅳ.
O versiune ulterioară, denumită SK-2, folosea un reflector parabolic mare, realizat din tije subțiri de grătare, ca antenă radar principală, care era alimentată de un dipol la focar (a se vedea figura 2).
Radarul SK a ajuns în stare de operativitate în primăvara anului 1943 și a fost utilizat în principal pe crucișătoare, distrugătoare și fregate, mai rar pe nave de război mai mici. A jucat un rol important în Pacific, în special împotriva avioanelor kamikaze japoneze. Acesta a înlocuit vechiul CXAM-1. Până la sfârșitul războiului au fost construite aproximativ 250 de astfel de radare.
