Goniometru
Goniometru
Un goniometru (din cuvintele grecești antice γωνία și μέτρον) este un dispozitiv pentru măsurarea unghiurilor. Ca parte a sistemelor radar, un goniometru este un dispozitiv special pentru măsurarea unghiului de sosire a semnalului de ecou, care este, de asemenea, unghiul de înălţare al țintei. Altitudinea măsurată și distanța până la țintă pot fi utilizate pentru a calcula altitudinea țintei de la care se primește ecoul.
Pentru a determina altitudinea cu un goniometru, sistemul de antene radar trebuie să aibă două antene distanțate în înălțime și poziționate una deasupra celeilalte. Se spune uneori că un astfel de sistem de antene are două etaje de antene. Semnalele de la fiecare etaj al sistemului de antene sunt transmise separat către goniometru. Goniometrul măsoară diferența de fază dintre semnalele recepționate de diferitele etaje ale antenei și determină unghiul de localizare a țintei. Goniometrul conține două colectoare (sau un colector cu două canale) în care oscilațiile electromagnetice recepționate de fiecare etaj de antenă produc o undă staționară. Un cursor, mișcat în mod constant înainte și înapoi de un motor, captează semnalele de pe aceste secțiuni de linie și generează o diferență între tensiunile lor. În poziția de reglare, această diferență este zero. Poziția mecanică a cursorului este legată de unghiul de elevație și este afișată pe indicatorul de înălțime. Conversia altitudinii în unghi de elevație depinde de distanța până la țintă și poate fi realizată cu ajutorul unei nomograme atașate la ecran.
În radarele VHF sovietice, o astfel de măsurare a unghiului de elevație a fost deja implementată în cel mai simplu radar P-3 (denumirea NATO „Knife Rest“). Radarul P-12 (denumirea NATO „Spoon Rest B“) are un goniometru amplasat între două rafturi cu panouri de control (ușor de observat în figura 1 prin scara circulară verde luminată).
Din punct de vedere tactic, măsurarea unghiului de elevație cu goniometrul a avut o importanță minoră, deoarece nu a fost foarte precisă (eroarea de măsurare a fost de aproximativ 1000 de metri). Fasciculul de antene trebuia să se deplaseze foarte încet deasupra țintei, oprindu-se chiar și în cazul în care ecoul țintei era slab. O astfel de procedură nu a fost posibilă într-un mediu aerian complex și în schimbare dinamică. Prin urmare, la radarul P-18, care a înlocuit P-12, s-a renunțat la această variantă de măsurare a altitudinii.