www.radartutorial.eu www.radartutorial.eu Principiile Radiolocaţiei

AN/FPS-50

Scurtă prezentare radarului, date tehnico-tactice

Bild 1: AN/FPS-50 (DR3) Radar
(64°1’18.56" N   149°11’18.29" W)

Date tehnico-tactice
frecvența de lucru: 425 MHz
perioadă de repetiţie a impulsurilor:
frecvenţa de repetiţie a impulsurilor: 27 Hz
durata impulsului de sondaj (τ): 2 ms
timpul de recepţie:
timpul mort:
puterea în impuls: 10 MW
puterea medie:
distanţa maximă fără ambiguităţi: 5000 km
capacitatea de separare în distanță:
precizia de măsurare:
lățimea diagramei de directivitate: β= 0,4° ; ε=
numărul de impulsuri recepţionate:
viteza de rotire a antenei:
MTBCF:
MTTR:

AN/FPS-50

AN/FPS-50 era un radar de supraveghere BMEWS care folosea o antenă fixă mare și două fascicule. Prototipul sistemului radar a fost construit de General Electric (GE) în Trinidad, în februarie 1959, unde a fost folosit pentru lansarea razei de lansare a rachetelor de la Cape Canaveral. Laboratorul Lincoln a fost, de asemenea, puternic implicat, inclusiv în realizarea secvenței cornului de alimentare cu mai multe „țevi de orgă“ către antena toroidală[3],[4], o serie de filtre Doppler, o matrice de calculatoare de procesare a datelor, algoritmi de determinare a țintelor și a pericolelor, precum și proiectarea și testarea multor componente.

Fiecare sistem AN/FPS-50 era format din trei antene care sondau o direcție diferită pe o lățime de peste 40 de grade și care asigurau o rază de acțiune de aproximativ 3.000 de mile marine. Fiecare antenă avea o înălțime de 50 de metri și o lățime de 122 de metri, cu o antenă verticală și azimut circular (antenă toroidală). Datele privind țintele interceptate de raza joasă au fost trimise la comanda NORAD (North American Aerospace Defense Command) ca o avertizare timpurie. Sondajele succesive au fost efectuate cu un fascicul mic (3,5 grade) și un fascicul mare (7 grade)[5]. Atunci când fasciculul de fază lungă le detecta, se putea face un calcul al traiectoriei și al punctului de lansare. GE și Departamentul de electronică militară grea au instalat aceste radare la baza aeriană Clear Air Force Base, Alaska, și la baza aeriană Thule Air Force Base, Groenlanda, în anii 1960.[2]

Transmițătoarele au folosit șase perechi de klystroni Litton Corp. cu diametrul de 60 de centimetri, montate într-un transformator de 3 metri înălțime, umplut cu ulei de răcire, pe podeaua principală de instrumentație. Acestea funcționează la 425 MHz UHF și emit fiecare 2,5 megawați de putere. Fiecare pereche de klystroni era conectată la alimentarea „țevii de orgă“ a antenei printr-un ghid de undă cu o lățime de aproape un metru și o înălțime de 50 de centimetri, suficient de mare pentru ca un adult de talie mică să se târască prin el[6] Ecourile radar au fost afișate pe ecranul antenei..

Ecourile radar au fost afișate pe un afișaj dublu de tip A, în care fasciculul superior a fost deviat pozitiv, iar cel inferior negativ. Afișajul de scanare a fost deviat cu o viteză de 4 ms, 35 ms și 6 secunde.

AN/FPS-50(V)

În 1971, locațiile au fost modernizate cu noul radar AN/FPS-50(V), mai puternic, care funcționa în banda L. Au fost folosite metode Doppler convenționale și pulsate pentru a determina distanța și poziția țintelor, chiar și în spațiu.

Surse și rezultate:
  1. Joachim Beckh: ’’Blitz & Anker’’ BoD – Books on Demand, 2005, ISBN 3-8334-2997-6, Page 54
  2. www.fas.org
  3. K.S. Kelleher and H.H. Hibbs, ”An Organ Pipe Scanner,“ Naval Research Laboratory Report 4141 (11 May 1953)
  4. www.radomes.org
  5. www.globalsecurity.org
  6. www.bwcinet.com mit mehr Bildern
  7. Jane’s Radar and Electronic Warfare Systems