Principiile Radiolocaţiei

Istoria tuburilor cu unde călătoare

Tuburile cu unde călătoare sunt utilizate pe scară largă în sistemele radar și în telecomunicațiile spațiale. Următoarele repere sunt importante în contextul istoriei și dezvoltării tuburilor cu unde călătoare :

Figura 2: Amplificatorul cu unde călătoare al lui Lindenblad, denumit „Inductive Output Tube“.

Figura 2: Amplificatorul cu unde călătoare al lui Lindenblad, denumit „Inductive Output Tube“.

• Andrew V. Haeff (în chirilică: Андрей Василий Гаев), un inginer electrician rus care lucra pentru Radio Corporation of America, a descris prima interacțiune dintre un rezonator de frecvență radio și un fascicul de electroni în octombrie 1933. El a inventat astfel un tub cu ieșire inductivă (Inductive Output Tube, IOT)[1] care conținea unele dintre caracteristicile unui tub cu undă călătoare elicoidală și care putea fi utilizat ca detector sau oscillograf. Cu toate acestea, s-a observat deja că putea fi utilizat și ca amplificator.
• În mai 1940, Nils E. Lindblad, care a lucrat, de asemenea, pentru Radio Corporation of America, a brevetat un amplificator cu unde călătoare care utilizează un tub elicoidal[2]. Dar nu a construit un prototip.
• Fără cunoașterea lucrărilor lui Lindenblad, englezul Rudolf Kompfner a construit primul său tub cu undă călătoare la Birmingham în 1943. Prima publicare a acestei lucrări a avut loc în cadrul celei de-a patra conferințe a inginerilor de radio privind tuburile cu vid (IRE) de la Yale, în iunie 1946.
• John Pierce, care lucra pentru Bell Telephone Laboratories și care a participat la această conferință, a elaborat o teorie de funcționare a acestui dispozitiv[3], bazată pe interacțiunea dintre un fascicul de electroni și undele electromagnetice mai lente care se propagă în tub.
• Haeff s-a alăturat companiei Hughes Aircraft Company din Culver City (California) în 1950 pentru a conduce laboratorul de tuburi electronice. Hughes Aircraft Company a început apoi să proiecteze și să construiască tuburi cu unde călătoare.